Argesuldenord's Blog

Aşa e România anului de graţie 2015. De ani şi ani ni se spune că nu mai ai ce fura aici, dar DNA a contrazis în ultimul timp magistral asemenea afirmaţii. Care, fără îndoială, au fost formulate pentru a-i convinge pe fraieri că toate averile tranziţiei s-au făcut din muncă onestă. Logica elementară desfide ideea unei Românii sărace. O dovadă simplă şi la îndemâna tuturor: la petrecerile de revelion s-au plătit sume de sute de euro pe minut unor vedete care au mimat cântatul, dar şi-au expus generos nurii lor şi ai dansatoarelor. Unele au reuşit performanţa să cânte într-o noapte şi dincolo de hotare. Şi să adune sume care ar hrăni tot anul unele comunităţi locale. Faptul în sine pare sfidător pentru flămânzi… Fără a contesta talentele starurilor şi starletelor de a face bani, problema este că sunt oameni dispuşi să le satisfacă pretenţiile. Iar sumele plătite te duc cu gândul la faptul că nu s-a muncit pentru ele, că sunt de haram şi că tot aşa se duc. 

Scriu aceste rânduri cu inima strânsă, gândindu-mă la amărâţii care tremură prin cine ştie ce cotloane şi îşi potolesc foamea cu un cartof şi-o ceapă spartă cu podul palmei, mulţumindu-i lui Dumnezeu că le mai îngăduie să facă umbră pământului. Poate că unii dintre ei şi-ar dori să muncească, nu să stea cu mâna întinsă la mila semenilor sau a statului care i-a făcut şomeri. Toţi am sperat la mai bine în decembrie ’89. Am fost înşelaţi crunt, iar cei ce ne-au păcălit cum că industria noastră era un morman de fier vechi şi au câştigat pariul prin care au sugrumat agricultura, distrugând industria de avangardă şi tot ceea ce mergea în ţara asta a noastră, care nu datora atunci un cent cuiva, acum sunt bine, mersi, parlamentari sau mari oameni de afaceri. Timp de 25 ani nu i-a deranjat cineva măcar cu întrebarea – “Cum v-aţi permis mă’, ticăloşilor, să vă bateţi joc de noi?” Şi dacă nu i-a deranjat, este pentru că aceia care ar fi avut datoria s-o facă, le-au devenit complici, după ce au fost cumpăraţi cu privilegii.

Eu încă mai sper că lucrurile vor reveni pe făgaşul normal şi că se vor scoate la iveală dosarele mucegăite ale vânzării flotei comerciale, ale privatizărilor dubioase care au dus la închiderea unor capacităţi industriale ce contau semnificativ în economia noastră, ca şi a celorlalte mari jafuri. De aceea aştept de la preşedintele Iohannis să promoveze ideea unei adevărate reforme a justiţiei, începând de la legislaţia care ar trebui să îngăduie controlul averilor, suspendată cu grabă suspectă de tov. Iliescu în decembrie ’89. S-au făcut propuneri destule, cu iz populist, în preajma alegerilor, pentru a se confisca averile a căror surse licite nu se pot dovedi, dar toate au fost doar bule de săpun. Ar trebui reluate la modul foarte serios, ca şi legea răspunderii magistraţilor şi alte, la fel de importante. Dacă bugetul naţional ar recupera banii astfel furaţi, plus jumătate măcar – într-o primă fază – din TVA-ul neîncasat care acum îngroaşă conturile evazioniştilor, ar exista baza pentru relansarea economiei, fie şi prin plata datoriilor statului la secorul privat. Argeşenii ştiu foarte bine câte din fostele întreprinderi socialiste au dispărut în ultimul pătrar de veac. Unde sunt Rafinăria şi Combinatul Petrochimic de la Piteşti, ARO Câmpulung, Fabrica de Bioproteine, IF-ul, IRIL-ul, “6 Martie”, Autobaza, “Zenitul” de la Curtea de Argeş, ca să nu mai zic ceva despre marile combinate agroindustriale precum “Comtimul” bănăţean sau cel de creştere a curcanilor de la Bacău şi atâtea altele cu care am putea umple spaţii considerabile? Încă mai trăiesc oameni capabili să dea răspunsuri precise şi care pot indica persoanele răspunzătoare. Nu de alta, dar înţelepciunea bătrânească – pe care cei care ne conduc se prefac că au uitat-o – dă o sentinţă cumplită pentru cei cu musca pe căciulă: “După faptă şi răsplată!”

Doru Bobi, 4 ianuarie 2015, ora 10.00

De ani şi ani trăim într-un univers kafkian: statul republican, funcţionând în conformitate cu preceptele “democraţiei originale” implementate de Ivan Ilici Iliescu şi în perfectă simbioză cu “capitalismul de cumetrie”, altoit de şmecherii tranziţiei fără de cap şi coadă, îşi jefuieşte vampiric, fără milă cetăţenii; iar pentru echilibru, “băieţii deştepţi” căpuşează statul. Între ei zac cocoşaţi de dări şi obligaţii oamenii care n-au avut sângele necesar în instalaţii pentru a intra în hora mare a jafului şi cotropirii, dar se mîndresc prosteşte cu o cinste pe care scuipă dispreţuitor cei care s-au scuturat de sărăcie.

Economic vorbind, trăim paradoxal în două Românii: una de stat, alta privatizată. Angajaţii de la stat sunt privilegiaţii sorţii şi nu au grija zilei de mâine. Beneficiază de angajări consfinţite prin cărţi de muncă, de salarii medii între 1.500 şi 5.000 lei, pentru care se plătesc la timp asigurările de sănătate, pensie ş.c.l. şi nu-i taxează cineva pentru ineficienţă sau lipsă de rezultate. Acolo sistemul fanariot merge ca uns, “atenţiile” nu sunt asimilate blasfemiator mitei, pentru că se practică de sus până jos, de la cel cu barba sură pân’ la cel cu ţâţa-n gură, c-aşa-i şartul ciocoilor de vreme nouă – să fure nu numai curca de pe ouă, dar şi capra, oaia, porcul, vaca, nevasta, amanta şi proprietatea oricui e prea fraier pentru a nu se prinde-n hora tâlhăriei la drumul mare. Aş putea da dintr-o răsuflare zeci de exemple de mită şi evaziune fiscală practicată la scară mare de oameni pe care actualul guvern a ţinut să-i premieze recent cu creşteri salariale. Înţeleg raţiunea pentru care s-a făcut acest gest, prin care s-au dezbinat încă o dată categoriile de salariaţi de la stat, dar n-o pot accepta. Personal nu sunt adeptul egalitarismului populist şi ţin foarte mult la premierea rezultatelor muncii, nu a vechimii celor care au făcut hemoroizi în scaunele unor funcţii de conducere. O departajare corectă ar putea stimula energiile creatoare blocate acum de pupincurişti de meserie sau de ocazie.

Faţă în faţă cu angajaţii din sistemul etatizat stau cei de la privat, plătiţi ca vai de lume, uneori cu întârziere, fără să ştie sigur dacă au cărţi de muncă înregistrate şi operate corect. Amărâţii ăştia habar n-au dacă sunt plătiţi cu salarii mizerabile la negru şi nici nu îndrăznesc să verifice, căci dac-ar fi descoperiţi, ar rămâne pe drumuri. Iar la o vârstă de peste 40 ani, o concediere s-ar putea dovedi pentru cei mai mulţi ca o condamnare la moarte, căci greu şi-ar mai găsi de muncă. Aşa că ei sunt siliţi să tragă în jug ca robii, pentru a acoperi şi ineficienţa angajaţilor de la stat prin taxele şi impozitele cinice aplicate de guvernanţi ca să menţină armata de birocraţi sau de alte categorii de angajaţi. Economia privată este silită să acopere ineficienţa celei de stat, iar neplata întocmai şi la timp a obligaţiilor către buget este aspru sancţionată prin aplicarea penalităţilor de întârziere, eventual şi cu executarea silită a datornicilor. Situaţia se schimbă când e vorba ca statul să-şi achite datoriile către firmele de construcţii, care au executat lucrări contractate legal: plăteşte când vor muşchii lui, fără penalităţi. Lucrurile merg cât de cât normal numai când e vorba despre aşa-zisele firme de casă, abonate la contracte prin care statul este jefuit sistematic de şmecherii care contribuie la umplerea “puşculiţelor” partidelor. Un exemplu: după fiecare dintre alegeri se dau publicităţii sumele de milioane datorate de partidele şi candidaţii care au cheltuit masiv în campaniile electorale. Am fi de-a dreptul idioţi dacă am crede că datoriile sunt stinse din cotizaţii, dar cum nu suntem, mai urmărim şi noi ce face DNA, pe cine mai acuză, pe cine mai reţine sau pe cine mai arestează… Ne minunăm văzând că justiţia mai şi condamnă (după repetate amânări şi lungi ezitări) pe câte cineva care n-a cotizat unde trebuia, când trebuia sau care a îndrăznit să se revolte contra dumnezeilor de-o clipă. Dincolo de orice, întrecerea cine fură mai mult continuă halucinant, pentru că nu se confiscă averile făptuitorilor dovediţi până la al nouălea neam. Nivelul şpăgilor în anul de graţie 2014 a ajuns la zeci de milioane de euro. Cât va ajunge anul ăsta, e greu de anticipat, dacă nu se stopează nebunia acestei întreceri naţionale în care singura necunoscută este cine fură mai mult. Apel către guvernanţi: stopaţi-o sau veţi cunoaşte mânia pustietoare a celor înfometaţi, umiliţi şi turbaţi de lipsuri!

Doru Bobi, 3 ianuarie 2015, ora 10.00

Obiectivul nr. 1 al naţiunii pentru anul 2015 cred că trebuie să fie acela al repunerii lucrurilor pe făgaşul normalităţii. Iar garantul poate fi preşedintele Iohannis, cu rigoarea lui nemţească. Dacă o impune în colaborarea instituţională cu guvernul şi partidele, există şansa ca mişcarea să facă unde ca o piatră aruncată în mijlocul lacului. Pornind de la incidentul din Valea Jiului, unde mii de oameni au petrecut Revelionul în frig, temperatura fiind afară de -25 grade C, iar în case de numai câteva peste zero, aşteptăm măsuri exemplare cu cei care nu şi-au făcut datoria. Astăzi am aflat cauza – o defecţiune provocată de conducte îngheţate – dar pare mai mult o scuză. Deranjamente se pot produce oricând, oriunde, dar probabilitatea creşte acolo unde nu s-au făcut reparaţiile şi lucrările de întreţinere programate decât pe hârtie. Cinismul directorului termocentralei de la Paroşeni care minţea ieri că situaţia fusese restabilită încă de dimineaţă, când în mod real minunea s-a produs spre seară, trebuie taxat de superiori printr-o demitere. Asta ca să le taie cheful şi altora de a mai dezinforma, bătându-şi joc de suferinţa oamenilor. Sunt sigur că ministrul Gerea – dacă va vrea – va reuşi să găsească omul capabil să asigure buna funcţionare a termocentralei de la Paroşeni, asumându-şi riscul de a tăia în carnea vie a incompetenţei arogante şi a minciunii prea mult tolerate.

Spuneam că avem nevoie de seriozitate în toate domeniile de activitate. Aceasta nu poate fi impusă decât de oamenii competenţi, cu capacitate de decizie, care nu permit celor din subordine să-şi fure singuri căciula. Jigodenia şi slugărnicia trebuie înlocuite urgent cu meritocraţia, pe care unii au făcut pe dracu-n patru s-o marginalizeze, dacă n-au reuşit s-o exileze. Restaurarea bunului simţ şi a competenţei va fi un proces dureros, de durată, pentru că acele păcate naţionale instalate în fruntea meselor bucatelor nu se vor lăsa uşor date la o parte. Tocmai de aceea trebuie înlăturate cu prima ocazie în care şi-au dovedit incapacitatea de a rezolva problemele din aria de activitate. Dacă se va consemna pe documentul de demitere faptul că persoana în cauză s-a dovedit necorespunzătoare pentru a face faţă cerinţelor postului şi se vor enumera dovezile, se va diminua posibilitatea de a avea câştig de cauză într-un eventual proces.

Vă rog să mă credeţi că nu visez cu ochii deschişi sau că mă cred în altă ţară. Conştientizez însă că aleşii noştri calcă în picioare prevederile legii. Verificaţi pe site-ul Primăriei Curtea de Argeş câţi dintre consilierii locali au depus rapoartele legale de activitate şi veţi avea mari şi neplăcute surprize. Foarte adevărat, cei mai mulţi dintre dumnealor n-ar prea avea ce să scrie în afara participării la şedinţele de comisii sau la cele de consiliu, unde au ridicat mânuţele ca să voteze ceea ce li s-a indicat, asigurându-şi dreptul de a semna pentru încasarea indemnizaţiilor lunare. Dacă vreunul dintre concitadini i-ar întreba câte proiecte au propus în cei doi ani şi jumătate din actualul mandat – deci nu câte au dus la bun sfârşit – cei mai mulţi s-ar simţi jigniţi, de parcă ar fi înjuraţi de mamă.

Fără a relua tema slăbiciunii actualului legislativ, mă gândesc la oameni care ocupau altădată scaunele de consilieri locali: fostul deputat Adrian Miuţescu, Constantin Călin, Nicolae Derviş (Dumnezeu să-l odihnească în pace!), Mihai Badea, doctorii Mihai State şi Ionela Dăneţ… Nu i-am mai pomenit pe cei din secolul şi mileniul trecut, dar trebuie să ne întrebăm dacă n-ar fi cazul ca toţi cei care vor şi pot face ceva pentru ca oraşul ăsta să merite cu adevărat titlul de “regal” să revină în lupta pentru schimbarea radicală a stării lucrurilor în bine. Iar dacă li s-ar alătura alţi oameni care au dovedit deja că n-au stat cu mîinile în sân, precum Ioan Cozma, directorul general Dr. Oetker Romania, ctitor al bazei sportive de tenis de câmp, prin care Curtea de Argeş a devenit cunoscut în toată lumea prin turneele pe care le-a găzduit, Nichita Sandu, preşedinte de la Argcoms SCM, oamenii de afaceri Dumitru Grecu, Aurel sau Dan Ilea, Mădălin Marinescu, arhitectul Florin Scărlătescu şi câţiva tineri dispuşi să se implice în schimbarea în bine a vieţii comunităţii, parcă am avea motive să privim cu mai mult optimism viitorul. Şi asta pentru că au meritul de a fi dovedit că ştiu să sfinţească locul cu înfăptuiri durabile, fiind capabili să reprezinte foarte bine oraşul şi zona nu numai pe plan local, judeţean, naţional dar chiar şi ca europarlamentari. Îi invit pe concitadini să mediteze asupra unei astfel de echipe de forţă şi să tragă concluziile de rigoare.

Doru Bobi, 2 ianuarie 2015, ora 11.00

şi se curăţă de la coadă”. La această cugetare din bătrâni vă invit pe toţi cei care citiţi aceste rânduri să meditaţi. Uitaţi-vă în jur şi veţi descoperi mai multe motive decât v-aţi dori, ca s-o faceţi. Personal am rămas blocat azi de dimineaţă, după un Revelion petrecut la televizor cu nişte programe de-a dreptul stupide, mult mai slabe decât cele comuniste – revin – atunci când am aflat că în Valea Jiului câteva mii de oameni au petrecut noaptea dintre ani tremurând. Cauza: locuinţele lor erau branşate la sistemul centralizat, dar caloriferele au rămas reci. Acum nici nu mai contează dacă a fost din cauza unei defecţiuni tehnice la termocentrala de la Paroşeni sau pentru că n-au mai avut cărbuni. Incompetenţa administrativă s-a dovedit atunci când s-a aflat faptul că situaţia era cunoscută încă din dimineaţa ultimei zile a anului trecut. Cert este faptul că azi dimineaţă nici măcar primarul din Petroşani nu putea lua legătura cu conducerea centralei din Paroşeni, ca să afle ce mama lui proces-verbal se întâmpla acolo. Singurul care putuse discuta cu “specialiştii” – ca să fie “aburit” – fusese prefectul judeţului. Rezultatul: oamenii din Valea Jiului tremurau încă în case după cel mai friguros revelion din ultima jumătate de veac!

Privind din exterior, situaţia nu poate fi caracterizată decât împuţită. Şi nu vreau să apelez la formule de genul “abonaţii plătesc pentru o căldură pe care n-o au” ori “că oamenii de acolo achită corect taxe şi impozite şi au, totuşi, nişte drepturi. Cert este însă faptul că în structurile de funcţionare şi de conducere a termocentralei Paroşeni există nişte tipi destul de bine plătiţi pentru incapacitatea de a asigura căldura în casele abonaţilor. Mergând mai sus, avem un ministru al Energiei, care spre ruşinea noastră este argeşean şi care ne dovedeşte că indiferent de funcţia în care ar fi pus, nu va lăsa regrete în urmă la plecare. Dl. Andrei Gerea ne asigura acum câteva zile după ce se instalase în scaunul ministerial că totul va merge strună. N-am auzit ca astăzi să fi mers personal la Petroşani şi să-i înlocuiască pe incompetenţii care l-au făcut şi pe dumnealui de râs. Scriind aceste rânduri risc să fiu acuzat că aş fi dictatorial şi că aş încălca nu ştiu ce prevederi din statutul prăpădiţilor care au lăsat lumea în frig, expunând-o la boli pentru care, probabil, nu au banii necesari pentru a se trata. Dar dacă au rămas fără cărbuni, la mama huilei, chiar că sunt de pus la zid! La fel, dacă se dovedeşte adevărat că s-a importat cărbune pentru termocentrala din Valea Jiului, pentru că aşa ceva se putea întâmpla numai dacă existau nişte interese mizerabile, pentru ca nişte ticăloşi să-şi umple buzunarele. Iar dacă s-a epuizat stocul de cărbune, apoi e clar că sunt oameni în sistem care merită să rămână şomeri, fie şi pentru că temperaturi precum cea de la Crăciun le poţi întâlni odată în viaţă. Poate era de scuzat o astfel de situaţie pe la mijlocul lui aprilie, dar nu înainte! Tocmai de aceea aştept ca dl. ministru Andrei Gerea să se implice şi să dea ţării un semnal că nu mai tolerează incompetenţa în subordinea sa. Altfel, şeful domniei sale, preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, va trebui să-şi asume greşeala nominalizării unui ministru lipsit de energia cerută de funcţie. În ultimă instanţă, premierul Victor Ponta trebuie să dea o dovadă că nu au temei părerilor celor ce susţin că ţara nu numai că nu este guvernată, dar nici administrată. Altfel, poate alege bărbăteşte să-şi dedice mai mult timp dansurilor în familie, cu fiica, soţia, soacra, verişoarele ş.a.m.d. şi să-şi ia guvernul într-o vacanţă prelungită unde-a înţărcat mutul iapa!

Doru Bobi, 1 ianuarie 2015, ora 18.30

Peste câteva ore ne vom despărţi de încă un an din vieţile noastre. Personal, aşa cum sunt obişnuit, m-am trezit pe la ora 06.00 şi am aşteptat să apară soarele într-una dintre cele mai siberiene dimineţi din ultimii 50 ani. Mi-am împărţit orele următoare între buletinele de ştiri de la posturile TV şi o carte interesantă a prof. Troncotă – “România şi frontul secret”. Foarte interesantă cartea, insipide ştirile, preocupate mai mult de ţinutele madamelor profitorilor tranziţiei dintr-o criză în alta. O ştire interesantă cu adevărat a fost aceea cu primarul de la Bogaţi (Argeş), Ion Gîrleanu, un tip de toată isprava. Acesta a făcut o fermă a administraţiei publice, în care creşte animale şi păsări (cu colegii din primărie), asigurând gratuit pentru săracii comunei lapte, brânză, ouă – într-un cuvânt alimentele indispensabile vieţii. Şi atunci m-am gândit că puţini sunt astfel de oameni, care nu bat toba, dar fac ceea ce cred că este creştineşte, asumându-şi riscul ca într-o zi sau alta să-i bată colindătorii de la DNA în poartă, c-aşa-i românul – al dracului de nu-l udă apele! 

Pe la ora 10.30, pe Cuza Vodă – strada pe care locuiesc – a defilat mândră o turmă de oi, cu ciobani, câini de pază, măgari şi toate cele de trebuinţă. Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost să asociez trecerea oilor cu aceea a zilelor. Şi nu m-am putut stăpâni să nu analizez ce s-a întâmplat la Curtea de Argeş în acest an. Foarte repede am ajuns la concluzia că Silviu Gherman, colegul meu, a sintetizat totul perfect într-un editorial publicat în ARGEŞ EXPRES, aşa că nu voi bate apa-n piuă. Se putea face mai mult? Optimiştii ar răspunde pozitiv. Deşi nu sunt sceptic sau fatalist din fire, de această dată îmi permit să susţin că nu. Şi asta deoarece stăm prost la capitolul capacităţii aleşilor locali de a-şi înţelege rolul. După o vechime de doi ani şi jumătate în actualul mandat, avem cel puţin două treimi dintre ei care nu prea au habar ce caută pe scaunele alea scumpe, ca nişte jilţuri. Dovadă este lipsa de participare la dezbaterea proiectelor de hotărâre, pe care mulţi dintre ei le votează maşinal, ca să nu piardă indemnizaţiile. Nu vreau să înjur pe cineva de mamă întrebând ce proiecte măreţe a realizat de când este consilier local şi ce câştig a avut din acestea comunitatea care-i achită participarea la “maşina de vot”. Şi nici nu vreau să umilesc pe cineva spunând că “originalul” Nicolae Nedelcu pare a fi un premiant al anului 2014, pentru modul în care s-a luptat pentru reabilitarea şi modernizarea Cimitirului Eroilor.

La ceasul în care ne despărţim de un an bogat în evenimente pe toate planurile, nu vreau să zic ceva despre cei care – politic vorbind – au sărit din lac în puţ şi acum le tremură frunzele morcovilor înfipţi în partea pe care se aşează în scaunele funcţiilor. Din punctul meu de vedere pot sta liniştiţi, pentru că mortul de la groapă nu se mai întoarce şi şi vor putea păstra mandatele până când o fi… Probleme vor avea la viitoarele alegeri şi ştiu dumnealor mai bine de ce. Personal mi-aş dori ca oamenii comunităţii să fie mai interesaţi de activitatea din legislativul municipal şi să vină în număr mare la toate şedinţele, nu numai la cele în care se discută probleme care-i interesează. Nu de alta, dar aşa ar vedea cine îşi are locul acolo şi cine e “extravilan”, pentru a şti ce trebuie votat în 2016. Nu de alta, dar corul celor care susţin că avem cel mai slab consiliu local din ultimii 25 ani se îngroaşă de la zi la zi. Iar dacă interesele mafiote din interiorul partidelor dictează listele de candidaţi, nu credeţi că a venit timpul să le spunem celor responsabili că noi nu vom mai vota păcălici, păpuşele sau păpuşari?…

Mă opresc deocamdată aici, urându-vă tuturor oamenilor serioşi şi corecţi sănătate, noroc şi un an mai bun, pe măsura aşteptărilor până acum înşelate!

Doru Bobi, 31 decembrie 2014, ora 14.45

După Crăciun, personajele cu pretenţii de personalităţi au umplut internetul cu fotografii, ca să afle toată ţara cum au petrecut sărbătoarea. Fostul preşedinte Traian Băsescu n-a mai apărut, ca în vremurile bune de altădată, alături de muza Elena Udrea, ci de nepoţica dăruită de “regina succeselor şi eşecelor” – Eba – pe care o plimba cu săniuţa. Legenda pozei a fost semnificativă: “Un bunic cu tracţiune”. Parlamentarul liberal Cristina Pocora s-a afişat tot cu copiii. Nu s-a lăsat mai prejos nici premierul Victor Ponta care, la fel, pe fundamentul egalităţii în drepturi între femei şi bărbaţi, apărea într-o poză cu capul încadrat de cele ai copiilor. Comentariul la fotografie – “Daciana a botezat-o Balaurul cu trei capete” – ne scuteşte de alte comentarii. 

De astă dată ne-au lipsit apariţiile insolite ale lui Gigi Becali, mai discret decât oricând în plan vizual, dar uluind încă o dată prin disponibilitatea filantropică arhicunoscută: a asigurat câte 20 pâini zilnic pentru un an de zile pentru o familie cu 13 copii (aud că ar fi din Valea Danului), plus o donaţie de 5.000 euro pentru o mamă maternală, ca s-o ajute să crească un copil nefericit. Patronul din fotbal şi-a petrecut Crăciunul acasă, în Pipera, fiind într-o permisie pentru bună purtare acordată de conducerea puşcăriei de la Poarta Albă, unde urma să se întoarcă pentru Revelion. Preşedintele ţării, Klaus Iohannis, a dăruit unei fetiţe care are părinţii la muncă în străinătate o tabletă, pentru a-i diminua sentimentul de singurătoare. Probabil că au fost şi alte astfel de gesturi omeneşti simbolice, de care n-am aflat, fiind făcute cu discreţia creştină lesne de înţeles câtă vreme nu este vorba despre plimbări de refacere a psihicului prin ţările calde, unde numai drumul poate costa cât toată pâinea consumată de o localitate de mărime mijlocie pe timp de un an, dacă nu chiar mai mult.

După ce s-au anunţat codurile de vreme rea, care ne-au îndepărtat de vremea primăvăratică a Crăciunului, apropiindu-ne de Siberia, altele au fost pozele de cod negru. În România sfârşitului de an 2014 zăpada a făcut din nou victime, de a căror moarte se fac vinovate ele sau familiile, din câte aflăm de la posturile de televiziune unde se dau declaraţii oficiale. Ştabii şi-au trimis încă o dată sclavii din subordine în misiuni imposibile, cu mijloace de transport şi de ajutor echipate precar, punându-le vieţile în pericol pentru a demonstra cât de dedicaţi sunt ei îndatoririlor de serviciu. Cine s-a aşteptat să nu-l vadă pe ministrul Transporturilor, Ioan Rus, ieşind pe post cu vreo declaraţie explicativă asupra stării drumurilor sau a căilor ferate ori a aeroporturilor şi porturilor, n-a fost dezamăgit. Dar am văzut nişte cucoane cu pretenţii de mari vedete TV pe care le freca grija ce-a discutat preşedintele Iohannis cu premierul Ponta şi cu miniştrii Oprea şi Duşa, în timp ce pe şoselele din Brăila, Vrancea, Vaslui, Tulcea şi din alte zone ale ţării se ducea o luptă cruntă cu necruţătoarea iarnă, balaurul cu mii de capete crescute din politicianismul nepotist sau din cancerul corupţiei pe cale de generalizare, ale căror “emanaţii” au devenit insuportabile omului de rând.

În toată mizeria asta, un gest de aplaudat al noului şef al statului: Iohannis a promulgat în prima zi a ultimei săptămâni a anului 2014 legile bugetului naţional şi al asigurărilor, după ce CCR a respins contestaţia liberalilor făcută poate mai mult pentru a demonstra că vor să conteze în opoziţie. Un semn de normalitate într-o lume anormală?… Probabil şi poate şi o gură de oxigen pentru Victor Ponta, despre care se spune că ar fi fost ameninţat direct de baronii din PSD s-o lase mai moale cu reforma politică prin care vrea să le taie din tainul puterii absolute de care se bucură acum. Un liberal dezvăluia la televiziune că mesajul transmis liderului naţional social-democrat de oamenii care s-au obişnuit să taie şi să spânzure după “pohta ce-au pohtit” ar fi fost radical: “Copilu’, las-o moale cu reforma asta – maxim două mandate – că’ altfel te reformăm noi mai repede decât visezi!” C-o fi adevărat sau nu, deocamdată nu putem şti sigur. Cert este faptul că baronii locali sau naţionali – indiferent de culoarea politică în care se camuflează – au în faţă învăţăturile bolşevice, conform cărora “duşmanul de clasă nu doarme”. S-ar zice că propunerea lui Liviu Dragnea l-a făcut pe Victor Ponta un duşman de clasă pentru ciocoii lui – cum i-ar fi plăcut lui D.D. să spună, dacă nu s-ar fi ascuns în gaură de şarpe de frica dosarelor. Tare sunt curios cum va aniversa progenitura comunisto-bolşevică trecerea celors 67 ani de la lovitura de stat din 1947, când părinţii lor sufeteşti l-au silit pe regele Mihai să abdice, ca să poată sovietiza ţara pentru 42 ani, plus ce s-a mai putut, după. Concluzionînd, fotografiile de familie cele mai interesante nu sunt cele afişate, ci acelea încă ascunse de ochii prostimii, nu credeţi?…

Doru Bobi, 30 decembrie, ora 12.00

Povestea infernului alb se repetă în România în fiecare iarnă. Drumurile potopite de nămeţii troieniţi sunt închise, sute dacă nu mii de maşini rămân blocate în zăpadă, drumurile de acces spre satele în care oameni neputincioşi se roagă pentru ajutor la Dumnezeu să nu fie uitaţi de semeni şi să piară cu animalele lor cu tot de foame şi de frig se înmulţesc de la o zi la alta… Într-un cuvânt, este parcă mult mai rău decât în timpul epocii comuniste. Scuza aceea tâmpită, dacă nu chiar cinică, potrivit căreia iarna nu-i ca vara, poate ţine numai la cei cu creier de bibilică sau la cei care privesc realitatea cu ochii picior peste picior – unul la făină şi altul la slănină. De fiecare dată impresia dominantă este că autorităţile au fost luate prin surprindere, de parcă zăpada ar fi venit în august. Sunt încă judeţe care n-au contracte de deszăpezire, cum este Brăila, unde preşedintele interimar al Consiliului Judeţean, un oarecare Mortu (ce nume predestinat!) spune ceva, iar conducerea CNADNR cu totul altceva. Iar situaţia nu este singulară, căci curând jumătate dn ţară, dacă nu mai mult, a ajuns să fie blocată după ce s-a aşternut un strat de vreo 20 cm de zăpadă căzut peste pământ. Dar dacă n-am avea drumuri şi căi ferate blocate, dacă n-ar muri femeile prin ambulanţe şi dacă n-am fi minţiţi, am crede că am ajuns altundeva – unde nu este durere, nici păcat, dar nici umbră de plagiat. 

Spuneam că impresia multora este că era mai bine pe timpul lui Ceauşescu. Din discuţiile pe care le-am purtat cu oameni care cunosc bine situaţia şi pot face comparaţii cât de cât obiective, am aflat că în 1989 Administraţia Naţională a Drumurilor dispunea de unul dintre cele mai bune parcuri de utilaje pentru deszăpezire din această parte a Europei. Iar la nevoie se apela şi la intervenţia Armatei, acolo unde situaţia o impunea. Sigur că era restricţionată circulaţia autoturismelor particulare, uşurând traficul, dar parcă nu era strangulată circulaţia rutieră ca acum, chiar dacă gerurile erau chiar siberiene. Problemele de atunci erau altele şi ţineau de lipsa alimentelor raţionalizate, de frigul şi întunericul din case, de lipsa perspectivelor sau de interdicţia de a te plânge. Acum avem dreptul de a înjura sistemul, mai puţin oamenii cu responsabilităţi care, la rându-le, uzează de dreptul de a-şi apăra imaginea discutabilei competenţe cu care-şi îndeplinesc sarcinile de serviciu. Dar la ce ne foloseşte?…

Un anume fost ministru al Transporturilor care ne-a scutit de grija flotei maritime a avut grijă să reducă la maxim competenţele amintitei Administraţii Naţionale a Drumurilor, serviciile pe care le presta s-au externalizat, iar “băieţii deştepţi” au pus mâna la preţ de dumping pe utilajele existente în dotare atunci şi, bineînţeles, pe contractele de asfaltări, deszăpeziri – într-un cuvânt, pe servicii. Au fost de ajuns câţiva ani în care zăpada a fost mai mult praf în ochii proştilor, dar în care s-au încasat sume grele inclusiv pe închirierea unor utilaje ce rămâneau nemişcate în garaje, pentru ca afaceriştii să prindă coajă de regi ai asfaltului ş.a.m.d. Acum nu se mai înghesuie la contractele de deszăpezire, pentru că nu se mai câştigă banul atât de uşor, se lasă rugaţi, aşteptând să crească preţul deoarece altfel nu participă la licitaţii (pentru că, bineînţeles, au înţelegeri între ei prin care şi-au împărţit sferele de influenţă şi nu se deranjează unii pe alţii). Consecinţa: ţara încremeneşte sub zăpadă în ultimele trei, patru ierni.

Dincolo de orice, de bază rămâne capacitatea de gestionare a problemelor de care dă dovadă fiecare om care are responsabilităţi administrative. Din păcate, la noi incompetenţa celor cu putere de decizie, numiţi politic în funcţii, se dovedeşte nu prin fapte, ci prin vorbe, promisiuni generoase sau ameninţări la adresa subordonaţilor. Sunt totuşi şi locuri în care se trăieşte cât de cât normal chiar şi iarna, acolo unde incompetenţa nu e la ea acasă. Deci se poate! Problema e veche de când lumea şi era semnalată acum mai bine de 130 ani de Eminescu, atunci când acuza faptul că problema administraţiei româneşti era politizarea excesivă şi furtul scandalos de mare. S-ar zice că nu s-a schimbat ceva şi tocmai de aceea este legitim să ne întrebăm: cine va avea curajul nebun de a încerca măcar să ne scape din iadul incompetenţei manifestate de toţi guvernanţii noştri la toate nivelurile?…

Doru Bobi, 29 decembrie 2014, ora 21.00

Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului în România a protestat împotriva decorării preşedintelui Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici de către noul şef al statului. Vehemenţa protestului pare exagerată, îndreptăţind afirmaţiile celor care susţin că s-a dorit izbucnirea unui scandal. Fără a da verdicte de dragul de a ne băga în seamă cu orice preţ, haideţi să analizăm puţin situaţia la rece.

Primul om pe care l-a decorat Klaus Iohannis în 22 decembrie a fost Octav Bjoza. Acesta a primit “Steaua României” în grad de cavaler. Supărarea amintitului centru a fost generată de prezenţa decoratului acum câţiva ani la o comemorare legionară. Acolo, acesta declara că nu era legionar, dar că la 19 ani, pe când era deţinut politic, a stat prin lagărele de exterminare comuniste alături de legionari, de la care a luat lecţii de patriotism. Şi-atunci, care este problema, ce anume a deranjat acel centru sionist, care-şi arogă dreptul de a monitoriza deciziile şefului statului român şi de a-i dicta chiar şi pe cine să decoreze sau să dezavueze? Situaţia este cu atât mai anormală cu cât n-am văzut vreo reacţie la decorarea fostului general Victor Atanasie Stănculescu de către Traian Băsescu, deşi fusese condamnat pentru rolul jucat în evenimentele din 1989. Nu ştiu dacă printre cei care şi-au găsit moartea pe străzi în timpul desfăşurării acţiunilor prin care complotiştii dirijaţi de sovietici s-au “emanat”, au fost şi ceva evrei. Dar să notăm că fostul rabin şef Moses Rosen se exprima cel puţin jignitor la adresa lui Eminescu, cel mai mare poet al ţării noastre. Şi, în deplină opoziţie cu reprezentanţi de frunte ai evreimii, supravieţuitori ai holocaustului, susţinea ideea unuia românesc.

Sigur că membrii amintitului comitet trebuie să-şi merite banii, dar să-şi aleagă mai bine temele. Înainte de a îndemna la lapidare, să se uite puţin şi în istorie. România Mare a fost limanul unde evreii persecutaţi prin ţările vecine şi-au găsit adăpost. Dar nu numai atât, au ajuns să facă şi pe stăpânii în ţara care le-a dat azil, alimentând antisemitismul care, până la un punct este de condamnat pentru excesele traduse prin politica de forţă şi asasinat, la care s-a ajuns. Să nu uităm că Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea, era verişoara Gretei Mileţianu, a cărei locuinţă din Bucureşti slujea – potrivit declaraţiei lui Marcel Pauker – drept casă conspirativă a Kominternului. În aceste condiţii, se poate bănui că Lupeasca a fost cel puţin o agentă de influenţă a Moscovei pe lângă rege. Doi dintre liderii Partidului Comunist din România, afliliat la Komintern şi îndeplinind toate cerinţele tătucului Stalin au fost evrei – Sena Jacobovitz (1935-1936) şi Miklos Goldberg (1940) – ca să nu mai pomenim despre rolul activ jucat de Ana Pauker în asasinarea “intelighenţiei româneşti” în lagărele comuniste. Apoi este dovedit faptul că sionismul milita în perioada interbelică pentru dezmembrarea României Mari şi împărţirea teritoriului său între Ungaria, URSS, Ucraina şi Bulgaria, făcând jocurile unor puteru străine sub acoperirea aşa-numitului internaţionalism proletar. De când mă ştiu n-am auzit o palidă scuză pentru asemenea fapte concrete sau pentru că s-a vorbit aiurea despre aprobarea deportării evreilor în lagărele de exterminare hitleriste de către conducerea statului nostru. Lumea trebuie să ştie că avem datoria de a ne asuma vina pentru pogromurile legionare, dar nu şi pentru deportarea evreilor, pe care mareşalul Ion Antonescu i-a protejat şi i-a ajutat să emigreze în Palestina de sub nasul naziştilor. Deportările acelea s-au petrecut, dar de pe teritoriile aflate sub stăpânirea Ungariei. Diversiunea anti-românească este, deci evidentă şi n-are rost să ne mai întrebăm cui foloseşte..

Înainte de a încheia, ţin să precizez că am avut onoarea de a-l cunoaşte acum câţiva ani pe Octav Bjoza, la Piteşti. Nu mi-a făcut deloc impresia unui extremist, iar cei care-l ştiau de o viaţă îl caracterizau drept un om de mare caracter.

Acum, fără a da mai multă atenţie decât merită acestui scandal gratuit, cred că se cuvine ca astfel de “comitete şi comiţii” să se ocupe mai mult de problemele pe care le au în propria lor ogradă. Nu de alta, dar noi, românii, n-avem de gând să cucerim pământurile altora sau să le impunem ce să facă în casele lor şi nici măcar să le dăm lecţii de bună purtare. Noi n-am avut şi nu vom avea vreodată pretenţii de a conduce lumea. Ca nişte oameni de bună credinţă, cu dragoste de semeni, am sprijinit orice efort pentru pace, fapt dovedit istoric. Şi o vom face în continuare. Apelul nostru către toate naţionalităţile conlocuitoare şi către seminţiile lumii este simplu şi direct: respectaţi-ne, ca să vă respectăm şi noi în continuare!

Doru Bobi, 28 decembrie, ora 08.00

Călin Budan a fost cel care a formulat propunerea: fostul primar din Curtea de Argeş, Vasile Mohan ar merita un bust din partea comunităţii! Argumentele sale nu sunt de neglijat, mai ales că vin în completarea a ceea ce ştiam despre omul respectiv. Modernizarea şi o reindustrializare nepoluantă a oraşului în care trăim i se datorează în mare parte. Omul de afaceri Aurel Ilea poate povesti destule despre modul în care secretarul de partid comunist, care a fost, s-a zbătut să aducă în urbea noastră şi să clădească Întreprinderea de Componente Electronice Pasive (ICEP). Subsemnatul a avut primul loc de muncă la Societatea Mixtă Româno-Japoneză “Roniprot SRL”, unde s-a angajat după satisfacerea stagiului militar la începutul lui iulie 1977. Acestea au fost două ctitorii la care şi-a adus contribuţia decisivă autodidactul coborât de pe Valea Argeşului. Legenda spune că ar fi venit desculţ în oraş, purtându-şi pe umăr singura pereche de bocanci legaţi de şireturi, ca pe desagii pe care înaintaşii lui îi purta trudnic spre vârful muntelui, unde duceau oile la păscut. Comunismul i-a oferit şansa de a-şi fructifica plenar harul de conducător şi n-a ratat-o: a trudit câineşte ca să înveţe, pentru a nu se face de râs şi să nu-i scuipe seminţe-n cap şmecherii de la judeţ, când a ajuns prim secretar al Argeşului. Funcţia era o combinaţie între cea de prefect şi cea de preşedinte de consiliu judeţean de acum. Şi nu era lucru de trecut cu vederea, căci în acele vremuri Argeşul era extrem de puternic economic, contând prin singura fabrică de automobile, prin Rafinăria Piteşti şi alte întreprinderi cu faimă şi peste hotare! 

Meritoriu este faptul că un tânăr cum este Călin Budan, care l-a cunoscut pe Vasile Mohan din povestirile lui nea Mircea – fie-i ţărâna uşoară! – a făcut o astfel de propunere. În Curtea de Argeş încă mai trăiesc oameni care l-au cunoscut şi au colaborat cu fostul primar comunist. Dintre aceştia i-aş aminti pe arhitectul Florin Scărlătescu, pe care l-a adus în oraşul nostru ca să-i achimbe aspectul de sat prăfuit, pe juristul Nichita Sandu sau pe d-na Elena, fosta secretară de la primărie. Dumneaei îmi povestea câte cărţi bune i-a dăruit Vasile Mohan, într-o perioadă când puteai da cu tunul după ele. Iar faptul este definitoriu pentru personajul care avea curajul să-şi expună fără reţineri convingerile chiar şi în faţa lui Nicolae Ceauşescu. Iar un fapt – confirmat din mai multe surse – este elocvent: la un moment dat se dorea construirea unui mare combinat de producere a cimentului la Curtea de Argeş. Dacă nu s-a făcut, meritul îi aparţine aceluiaşi Vasile Mohan, care nu voia o industrie poluantă la noi.

Îmi asum riscul de a fi categorisit comunist sau nostalgic al “iepocii de aur” de cei care vor citi aceste rânduri şi vor analiza propunerea preluată de la Călin Budan. Nu, dragii mei, departe de mine aşa ceva. n-am fost membru al PCR, ci numai pionier şi UTC-ist, ca atâţia alţii. Dar am fost învăţat să respect meritele, indiferent unde le găsesc. Comunismul nu trebuie privit strict numai ca un blestem aruncat asupra acestui popor. Din perspectiva istoriei trebuie să-l judecăm cu bunele şi relele sale, coborând până la nivelul individului. Susţin ideea de a-i cinsti memoria lui Vasile Mohan, convins fiind că merită – pentru că am avut ocazia să-i strâng mâna când lucram la “Roniprot” şi am văzut cât de terorizaţi erau şefii mei de-atunci chiar şi de simpla idee de a-l minţi cu ceva. Asta dovedeşte respectul de care se bucura acel om simplu, ce nu s-a lăsat orbit de puterea uriaşă de care a dispus la un moment dat. Iar faptul că n-am auzit pe cineva să-i adreseze vorbe grele chiar şi după 1990, spune multe, nu credeţi?…

Doru Bobi, 27 decembrie 2014, ora 08.00